~COPILUL SI DUREREA~

Se impiedicase si cazuse. Orice copil cade. Dar viata ei fusese un sirag de cazaturi, de julituri, explozii, accidente... sirag rupt de unele momente pentru care ar fi dat orice sa continue, sa "inghete" timpul in acele clipe.
Statea sprijinita de un zid, la umbra unei cladiri inalte, de sticla, simbol de neinlaturat al unei civilizatii dependente (de orice: politica, fotbal, cumparaturi, muzica) si isi clatea genunchii de sange, isi spala amintirile de tristete. Viata ii trecea prin fata ochilor cu 100 km/h. Viata ar trebui amendata: conduce cu viteze mult peste limita admisa in orase, iar pe autostrada face pana de motor.
Ea nu mai vroia sa conduca. Viata fusese o sarlatana cu ea, ce avea mai de pret: ii luase copilaria. De fapt, ea intotdeauna avea sa fie copil, dar lumea nu.i mai recunostea "statutul", iar asta ii fura jumatate din placere. "A fi copil este o stare de spirit. Nu te opresti din a fi copil la majorat, dar nici nu mai poti continua daca cineva iti fura asta." gandea.

Avea 40 de ani si 2 copii: un baiat de 13 ani si o fata de 10. Normal ca ii iubea nespus, dar de nenumarate ori ii vedea ca fiind fratii ei, companionii ei de joaca si se satura sa joace rolul de mama serioasa. Era un copil si ar fi alergat cu ei, s-ar fi aruncat cu ei in iarba, ar fi prins gandaci si melci cu ei, si la randu-i i-ar fi invatat sa alerge cu lupii.

Asta ii era durerea: nu mai avea timp sa fie copil, nu mai putea sa alerge cu lupii, sa doarma intre ei pe muschiul padurii. Altadata lupii o inaltau prin simpla lor companie pe niste culmi ale existentei unde nimeni altcineva si nimic altceva nu ar fi fost in stare sa o urce. Ei erau un simbol al sacralitatii, al unei puteri superioare.. si totusi erau incredibili de reali, de pamantesti.

Voi fugi! O saptamana. O luna. Un AN numai pentru mine. Voi trai din nou cu ei, vor fi familia mea din nou. Dar... voi mai fi in stare? Ma vor recunoaste ei? Ma vor mai primi frunzele in cetatea lor, imi vor mai oferi culcusul catifelat si mirosul suav? Isi va mai inchide luna ochiul cand ma voi aventura in apele raurilor si isi vor mai opri acestea cursul doar pentru mine? Sau miros pra puternic a civilizatie de beton, a bani, electrocasnice, asigurari, comfort, filme hollywood-iene, haine scumpe? Ma vor ierta ca le-am parasit, alegand sa am locsorul meu caldut si bine-determinat in ierarhia sociala? Vor trece cu vederea ca am trait printre cei care seaca raurile, ranesc padurea si fura mancarea lupilor? Sau ma vor considera o renegata, parte din "lumea buna"?