14.11.2006

~COPILUL si DUREREA~

Crescuse. Acum ii facea placere sa se joace cu margelele de sticla.. Intr'un fel era deopotriva calmant si masochist:perfectiunea de perle false o relaxa, dar cu cat se detasa mai mai mult de mediu, de tot ce o inconjura, cu atat ii reveneau in minte acele intrebari, intrebari ce aveau o periodicitate obsedanta, intrebari ce o dureau, dar care erau inevitabile. De fapt, era o singura intrebare al carei raspuns i'ar fi eliminat orice alta indoiala. Ratiune sau Simtire?
Sufletul ii plangea. Mii de albine albe, mari, cu rasuflarea moarta acopereau covorul pe care altadata il venera. Acum era prea infama pentru a mai reusi sa aprecieze frumusetea frunzelor.
Prin ochii ei totul era reflectat deformat, ca in niste oglinzi strambe:frumosul era exagerare, nefiresc, kitsch; uratul era de iubit in schimb, uratul era un test pentru a'i tine pe cei slabi departe de adevarata frumusete.
De ce nu mai era copil? De ce avea acum nevoie de mult mai mult decat de o piersica pentru a fi fericita? Cine era monstrul care o schimbase? Cum il putea ea iubi, mai ales ca nu era ca ea, era departe de natura, era mult prea comun, uman.
Nu ii placea noul sine si nu'l recunostea ca facand parte din fiinta ei.

O blanda pala de vant ii pieptana puful de pe langa urechi. Tresari. Boarea fusese destul d violenta pentru a o trezi din visare: mergea agale pe niste strazi inguste, pustii, dominate de beton, care ar fi scarbit'o altadata.
Totul o durea:gandurile, zgomotul pasilor, parul ravasit, dar totusi prea aranjat pentru ea, mainile prea albe, locurile care nu'i aminteau de nimic.. nici macar cand tragea aer in piept nu o mai facea cu atata pofta parca.