- Ce mai faci? m'a intrebat binecunoscuta'i privire blanda cu care ma imbratisa intotdeauna.
Mi'am dat seama ca tot ma iubeste si am simtit piedestalul idealurilor mele naruindu'se. Da, preferam sa'l stiu urandu'ma.. asta meritam. Totusi persistenta dorului sau de a ma lua de mana era o mult mai cruda razbunare, ma innebunea, imi infigea mii de cutite in fiecare por al inimii. Dramul de respect de sine era acum definitiv spulberat. Sufletul nu mai putea convietui cu acea fiinta odioasa pe care obisnuiam s'o numesc "eu".
Nu ii puteam raspunde. Traditionalul "Sunt bine." ar fi fost o infamie. Imi aminteam automutilandu-ma in continuare cum ii rupeam incet-incet colturile stelelor zambindu'i. Apoi radeam si plecam calcand cu pasi repeziti pe franturi de amintiri, pe frunze. Nu priveam in jos, nici in urma.. nu vedeam ca fiecare pas de'al meu sugruma sperante.
De ce imi permiteam sa fiu copil?De ce priveam numai in sus? De ce nu eliberam zmeii din eterna lor sfoara?
El continua sa ma priveasca. Am pasit nesigur si l'am imbratisat. O lacrima hoinara si calda i sa plimbat pe gat. Avea ochi mari, buni, dar pareau de sticla. Atingandu'i pleoapa m'am speriat: in spatele ei era un ochi rece, neinsufletit. I'am sarutat ochiul, dar ceva m'a zgariat, mi'a perforat ultima ramasita al acelui jalnic eu. Cum poate o lacrima sa inghete? Dar ceva atat de amorf precum sufletul? Sau lacrimile nu vin din suflet?
L'am privit. Parea cu totul inmarmurit. Si totusi ceva se schimbase. Ma simteam ca dupa un perete de sticla: voiam sa fiu mai aproape, sa vad toate detaliile, imi parea ca proprii ochi ma inseala. Era aceasi privire, doar ca acum o simteam plina de cea mai pura ura. Nici macar scutul imaturitatii nu ma mai apara.
"Frunze, multe frunze. Ma asez la picioarele lui si il rog sa'mi puna ordine in miile de bucati amestecate al puzzle'ului din mine."
Cand m'am intors era in aceasi pozitie.Si atunci climaxul hazardului m'a palmuit: o adiere calda, de altminteri frumoasa, - si aici paradoxul, caci ne aflam intr'o incapere- mi'a risipit frunzele peste tot formand un curcubeu al tristetii. Iar cand toate s'au asternut pe jos impletind un adevarat covor al vremurilor de demult el disparuse ca o naluca.