- Ce mai faci? m'a intrebat binecunoscuta'i privire blanda cu care ma imbratisa intotdeauna.
Mi'am dat seama ca tot ma iubeste si am simtit piedestalul idealurilor mele naruindu'se. Da, preferam sa'l stiu urandu'ma.. asta meritam. Totusi persistenta dorului sau de a ma lua de mana era o mult mai cruda razbunare, ma innebunea, imi infigea mii de cutite in fiecare por al inimii. Dramul de respect de sine era acum definitiv spulberat. Sufletul nu mai putea convietui cu acea fiinta odioasa pe care obisnuiam s'o numesc "eu".
Nu ii puteam raspunde. Traditionalul "Sunt bine." ar fi fost o infamie. Imi aminteam automutilandu-ma in continuare cum ii rupeam incet-incet colturile stelelor zambindu'i. Apoi radeam si plecam calcand cu pasi repeziti pe franturi de amintiri, pe frunze. Nu priveam in jos, nici in urma.. nu vedeam ca fiecare pas de'al meu sugruma sperante.
De ce imi permiteam sa fiu copil?De ce priveam numai in sus? De ce nu eliberam zmeii din eterna lor sfoara?
El continua sa ma priveasca. Am pasit nesigur si l'am imbratisat. O lacrima hoinara si calda i sa plimbat pe gat. Avea ochi mari, buni, dar pareau de sticla. Atingandu'i pleoapa m'am speriat: in spatele ei era un ochi rece, neinsufletit. I'am sarutat ochiul, dar ceva m'a zgariat, mi'a perforat ultima ramasita al acelui jalnic eu. Cum poate o lacrima sa inghete? Dar ceva atat de amorf precum sufletul? Sau lacrimile nu vin din suflet?
L'am privit. Parea cu totul inmarmurit. Si totusi ceva se schimbase. Ma simteam ca dupa un perete de sticla: voiam sa fiu mai aproape, sa vad toate detaliile, imi parea ca proprii ochi ma inseala. Era aceasi privire, doar ca acum o simteam plina de cea mai pura ura. Nici macar scutul imaturitatii nu ma mai apara.
"Frunze, multe frunze. Ma asez la picioarele lui si il rog sa'mi puna ordine in miile de bucati amestecate al puzzle'ului din mine."
Cand m'am intors era in aceasi pozitie.Si atunci climaxul hazardului m'a palmuit: o adiere calda, de altminteri frumoasa, - si aici paradoxul, caci ne aflam intr'o incapere- mi'a risipit frunzele peste tot formand un curcubeu al tristetii. Iar cand toate s'au asternut pe jos impletind un adevarat covor al vremurilor de demult el disparuse ca o naluca.

Monologul Pietrei

De cum am atins piatra am simtit'o pravalindu'se , rostogolnidu'se si iscand un adevarat "baldabac interior". Toata fiinta mi se concentrase intr'o suprafata de vreo 180cm2, adica aproximativ suprafata talpii. De ce a talpii? Fiindca ea fost cea care a interactionat- desi impulsionata de undeva mult mai de sus, si mult peste statutul ei social- cu acea firmitura de Terra. Nu era mai mult decat o piatra.. si totusi oricare din noi am fi putut fi acea piatra. Si pietre.. si frunze.. si ploi.. roase ani intregi de vanturi, de suturi, sau de alte fenomene normale si paranormale.. si bineinteles de ganduri in prima instanta.
Cum poate o piatra sa'ti schimbe destinul? In mii de feluri, dar o sa las imaginatia ta sa'si faca treaba aici. Gandindu'te la asta este deja un prim exemplu centrat pe acest graunte fictiv.. mic si totusi tare, puternic.
E tulburator sa constientizezi ca simti toata viata din prejuru-ti prin toti porii fiintei tale. Si in ciuda acestui fapt, sa fii capabil sa treci ca un porumbel alb prin ea, nu neaparat aducator de liniste si pace, ci mai degraba imperturbabil precum marea. ("Marea nu e totdeauna linistita" ai replica. Si ai avea dreptate, intr'adevar. Dar totusi ea face tot ce isi doreste, cand isi doreste, cum si cat de mult isi doreste. E suverana neinduplecata pe teritoriul ei. Si asta o face imperturbabila.)

Imi place sa scriu aberatii, imi place sa'mi scormonesc sufletul.. si chiar si pe al celorlalti, constienta de diamantele (dar si pietrele, cateodata) pe care le pot gasi acolo. Si totusi aici nu aberez, sau poate doar intr'un mod logic si legat, totul fiind structurat (destul de) clar in fraze.

Si (reintorcandu'ma) piatra iese in drumul tau ca sa'i dai un sut cand deja te'ai plictisit sa analizezi chipurile oamenilor ce trec pa langa tine; sau ca sa astupi o gaura; sau ca sa faci un foc medieval pe munte cand esti fleasca dupa o ploaie rece, si ca tine sunt si chibriturile; sau pentru a-ti descarca nervii - desi metoda poate cauza evenimente neplacute in a ta viata-; sau ca sa incingi o miuta in spatele blocului; sau ca obiect de jonglat... sau orice altceva mai original. Piatra se gaseste in aceasta lume arhipopulata ("de tot felul de simpatici cu mintea poluata") cu o larga gama de motive bine definite. Existenta ei este dovada impotriva aparentei inutilitati. (Deci utilitatea ei este consecinta logica a faptului ca ea exista pe Pamant). Si argumentele cum ca te poti impiedica si/sau lovi de/cu ea nu stau in picioare, atata timp cat accepti ideea ca orice lucru, obiect, fiinta este un melanj de bun si rau.

Ce e dragostea? Nu stiu. Nu as putea raspunde. Orice definitie imi pare mult prea copilaroasa. E insa unul din marile lucruri pentru care merita sa traiesti. E singura emotie care te zguduie -pe plan personal, sufletesc- intr'atat de mult si totodata intr'un mod pozitiv, incat merita toata suferinta pe care o atrage dupa ea de cele mai multe ori. Poti sa iubesti ca un copil infiorat si speriat de noile batai ale inimii, atat de nespecifice copilariei, poti sa iubesti matur, poti sa iubesti flamand, poti sa iubesti prieteneste, poti sa iubesti cu respect, si evident ca mai iubesti si cu dor, si cu dorinta, si iubesti cu ochii, cu nasul, cu palmele, cu buzele, cu intreg corpul, cu fiecare particica fizica a lui, si chiar cu mintea.
Eu iubesc in toate modurile. Si acum ma simt om pe de'a'ntregul.
Nu e ciudat?? Cand nu iubesti.. poti analiza cu atata simplitate si aroganta acest sentiment micut si enorm, care iti fura toata ratiunea.. gasesti tot felul de explicatii.. cuvinte frumoase si mari. Pe cand el e totusi un sentiment grandios, dar atat de simplu.. poate d'asta nici nu'mi gasesc cuvintele..nici nu trebuie sa le gasesc. de fapt, daca ma gandesc mai bine.. mi se pare o violare sa incerci sa analizezi ceva atat de pur.. de frumos.. e la fel cu a incerca sa afli de ce zambesc copiii..
........................................................................................................................................................................

Sunt nelinistita. Dar nu e orice fel de neliniste.. e o neliniste metafizica. Lumea asta chiar e mai mare decat ar putea incapea vreodata in imaginatia noastra, dreptatea e o notiune pur teoretica, iar adevarul... e mult prea simplu ca sa'l putem vedea.. dar totusi mult prea vast pentru a'l cuprinde pe tot dintr'o privire.
Si da, am regrete ca nu sunt altfel.. as fi putut fi doar eu cu socotelile mele, singura in cutia mea, fara sa deschid vreodata capacul. Dar e prea tarziu acum.. deja lumina a intrat.. deja 'half of myself is outside the box'

Si ma simt exact ca adolescentul miop, din romanul lui Eliade, care observa orice detaliu doar pt a se sustrage de la invatat. Dar totusi am hotarat ca nu mai astept sa vina vantul schimbarii. Numai depind de el. Acum sunt eu insasi acest vant. Acum eu hotarasc schimabarile.
In final e viata mea si vreau s'o traiesc si bine si rau.

"Culoarea nu e a lucrurilor..e a ochiului nostru..Daltonistii vad verde in loc de rosu. Daca toti am fi daltonisti toate lucrurile rosii ar fi verzi, ochiul sufera de atatea ori de altfel de halucinatie... urechea de asemeni.. "mi s'a parut ca m'a strigat cineva", pipaitul insala, simtul interior insala.. Cei carora li s'a amputat piciorul se vaieta inca uneori ca ii doare unghia de la deget. Lucrurile n'au nimic al lor: nici forma, nici culoare nici sunet. De altfel, n'ai vazut si in somn cum ne insala simturile? Traiesti in vis tocmai ca'n viata. Soarele te arde, iarba e umeda, gheata rece, Vezi ce nici n'ai gandi, castigi saci cu bani de aur. Ba chiar banuiesti ca esti in vis, si ingrijorat cauti sa verific, sa te pipai. Dar te convingi ca e realitate. Pentru orice ganditor adevarat a ramas stabilit ca nu putem avea nici o incredere in simturi. Totul e relativ."

si uite k totul e bine, uite ca nu s'a rupt sfoara, uite ca a mai trecut un moment, uite k mai e ceva din constructie, uite ca tot sunt copil, si uite k ink iubesc, si uite ca mai visez, si mai sper, si uite ca totusi perfectiunea nu e de neatins, si uite k norii nu mai afecteaza, si uite k dau din cap, si uite ca sangele imi danseaza ca berea pe gatlej, si inima imi bate in ritm d bass, si uite ca din nou privirea mea are acelasi vector ca si zborul pasarilor.
si totusi de ce tremur? de ce in ciuda tuturor de mai sus, in ciuda culmii pe care ma aflu, ma simt departe de voi?
do soulmates die?
you give me the answer to that.

__________________
poate e mai simplu decat as crede: cel mai inalt pisc imi pare infim.
poate nu e pus acolo ca eu sa ating cerul de pe varful lui, ci doar k sa imi pot desface aripile in vantul eului meu bantuit de taine inchise cu chei de mult ruginite.